Vreau să zambiți

Lene, sictir si nerăbdare. Pentru ce, nici eu nu stiu? Dar chiar acum mi-as lua pătura aia aspră cu flori maro si roasă de molii, as pune-o pe un petic de iarbă ciufulită din mijlocul orasului si as sta asa, să mă uit la oamenii care trec pe langa mine. Ei nu m-ar vedea pentru că sunt prea ocupați si grabiți cu ale lor “trebuie”. Marea majoritate sunt obosiți, supărați, încrâncenați, absenți, preocupați, încruntați, împovărați de parca trag nori negrii după ei pe post de baloane cu heliu. Si în stilul caracteristic, nu m-as mulțumi sa rămân un simplu element de decor urban, m-as băga cu forța in spațiul lor personal – le-as da o floare, le-as zâmbi, i-as lua în brațe, le-as spune ca nu-i dracu asa de negru. Iar ei cel mai probabil m-ar ignora sau mi-ar arunca priviri nedumerite cu ochi care parca vor să spună: “uite-o si pe nebuna asta, unde crede ea ca se află?”. Dar mie nu mi-ar păsa dacă as scoate macar un zâmbet autentic dintr-o sută de trecători.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s